Cu părere de rău, iar am realizat ca am luat-o pe căi greșite. Într-o luptă fără rost, motivul a devenit pretext, singurătatea a crescut exponențial și totul a căpătat o întorsătură proastă. Am deprins un crunt snobism intelectual, moment pe care încerc să îl depășesc. La fel cum încerc să îmi depășesc și orgoliul prostesc, care se află undeva bine împământenit precum sabia lui Lancelot. Din tot acest context lipsește momentan eroul, care va aparea, sper eu, mai devreme sau mai târziu. Doar el trebuie să salveze situația, nu? Pentru că deja a ieșit din puterea mea să mai fac ceva.
Laitmotivul ultimei mele săptămâni este analiza omului la Heidegger, prin care aseamănă spiritul cu lumina naturală. Încerc să caut lumina, dar încă nu o simt. Îmi caut și părți din suflet, mici bucâți sfâșiate din vena cavă(cam cu atât am rămas de la orele de biologie despre inimă), dar nici pe acelea nu le găsesc în întuneric. Dacă mi-aș lumina spiritul, aș putea deveni eu însămi o lumânare întru căutarea celorlate vieți. Dacă aș reuși să văd lumina spiritelor celor de lângă mine, s-ar face zi. Și ar dispărea și orgoliul, și tristul snobism intelectual și motivul și pretextul… Și astfel am trăi într-o utopie. Dar ca să vezi. Utopia nu există. E pur și simplu… utopică:D

poză făcută acum mai bine de un an, pe când totul era mai simplu și mai frumos.